O condiție obligatorie a performanței este sinceritatea. Marile cluburi ale lumii au construit o istorie pentru că au fost cinstite cu ele însele. Au știut cine sunt, ce pot și au lucrat la o identitate proprie, originală și imposibil de falsificat. Într-un mod foarte asemănător, tot astfel s-au ridicat și marile personalități ale fotbalului, marii jucători, în primul rând, și marii antrenori, ultimii având și avantajul unei mai mari expuneri la factorul timp. Și-au asumat condiția de oameni riscând.
Fotbalul nostru s-a înscris pe această listă a personalităților care nu se ascund, tocmai pentru că ieșirea la rampă, cu bune și rele, le-a ajutat să se impună.
Mircea Lucescu, Gică Hagi, Cornel Dinu, Emerich Jenei, Sorin Cârțu, Laszlo Bölöni, cu toții foști mari jucători, mari antrenori, creatori de școală, unii, creatori de stil, alții, voci care au contat și care din fericire, încă mai contează. Dintre cei care nu mai sunt, aș mai aminti două nume, Ștefan Kovacs și Ilie Balaci. Cu voia dumneavoastră și a memoriei.
Craiova Maxima, Steaua, Dinamo, România. Nu e o ordine selectivă, nici una afectivă, e doar cronologică pentru mine, a valorilor care mi-au schimbat felul de a vedea fotbalul. Adică echipa lui Balaci, apoi cea a lui Lăcătuș, a lui Lucescu, și nu cea din urmă, ci, poate chiar prima, cea a lui Hagi și Gică Popescu. Într-o altfel de logică.
Balanța asta pe care punem nume atât de mari aduce niște riscuri, dacă vrem să continuăm discuția. Ce mai avem astăzi, 19 iulie 2021, din ce am crezut că vom avea pe 16 martie 1983, pe 16 aprilie același an, pe 7 mai 1986, pe 3 iulie 1994? Cu ce am rămas după Craiova Maxima? Dar după Sevilla și Cupa Campionilor? Dar după ce am învins Italia lui Rossi și Argentina lui Batistuta? Am rămas cu ceva, ne-am ales cu ceva?
Ne-am ales. Am rămas cu multe și apoi, fără să ne dăm seama, am pierdut aproape tot.
Din Craiova Maxima a rămas spiritul, iar istoria se reconstruiește acolo unde el pulsează prin legendele care zâmbesc când se întâlnesc cu tine. Una am amintit-o, dar mai sunt. Din noaptea de la Sevilla, a rămas Sevilla, iar din Dinamo, în primul rând și în cel de-al doilea, și aproape în toate rândurile, Mircea Lucescu. Așa cum Dinu vine de la Guadalajara, iar Hagi e în toate, pentru că Hagi, ca nimeni altcineva, e chiar România.
Cum am pierdut aceste repere și de ce ne-am îndepărtat de mulți dintre acești oameni?
Pentru că nu am fost cinstiți nici cu ei, nici cu istoria și ne-am închipuit că se poate fără repere, fără ei. Și pentru că nu am riscat, multă vreme, nimic.
Astăzi fotbalul nostru încearcă o recuperare a performanței și merge din nou pe mâna unor personalități, recunoscând, prin toate structurile lui, că altfel nu se mai poate.
O direcție e dată de construcția în timp, cu proiecție mare și cu o perspectivă amplă, conturată de Hagi, o altă direcție importantă e dată de creația rapidă, de moment, contracronometru, cu pretenții azi și cu rezultate tot azi. Cine se înhamă la așa ceva riscă totul, își asumă totul și poate câștiga totul. E modelul CFR Cluj, iar sinceritatea antrenorului ei de azi depășește orice calcul pe tărâmul prudenței.
Marius Șumudică este, cred, cel mai bun antrenor român din Liga 1, și unul dintre antrenorii excepționali pe care îi avem, cinci-șase sunt toți, știm lista, de la Olăroiu la Răzvan Lucescu și Dan Petrescu. În frunte cu Hagi.
Dar Șumudică e mai mult decât atât. Și iată de ce cred că merită o discuție separată, acum, când speranțele și calculele îl pot duce oriunde. Și ne și încadrăm în acea paradigmă a sincerității, care în cazul lui e una a asumării de riscuri până la capăt. Cine a mai făcut așa ceva la noi? Cred că Sorin Cârțu, acum mulți ani, când a preluat Craiova pentru prima oară și a pus primului secretar al județenei de atunci, Ion Traian Ștefănescu, celebra condiție de a nu se subordona vreodată Stelei sau lui Dinamo.
Marius Șumudică a preluat o echipă campioană de patru ori la rând, dar și riscul de a nu repeta performanța. Cel puțin statistic, e unul mare. A preluat o echipă obligată să schimbe nu doar stilul, ci și parte din efectiv. Și-a asumat și asta. L-a convins pe Alibec să i se alăture, crede și spune că poate duce echipa în grupele unei mari încercări europene, nu se ferește să pronunțe cele două cuvinte, vorba celor de la Taxi, Liga Campionilor, chiar dacă acum o săptămână a fost la un pas de a ieși din competiție în primul tur. De fapt, așa e toată cariera acestui antrenor ciudat, teatral și riscant. La un pas de! Iar uneori, chiar acolo unde vrea el, când pasul e făcut, vezi titlul cu Astra, vezi eliminările lui West Ham United sau victoriile mari din Turcia.
De cele mai multe ori da, Șumudică face, e în stare să facă pasul spre ceva important.
Se ceartă cu ziariștii, reușind să îi țină, totuși, aproape. Se ceartă pe sine însuși, își recunoaște greșelile și își trâmbițează succesele. E viu, e efervescent și e sincer chiar și atunci când joacă teatru, ceea ce ar fi o contradicție în termeni, dar care în cazul lui nu se aplică. Fotbalul nostru are o șansă prin el să redevină important. Cu treningul lui, cu îmbrățișările lui peste gard cu suporterii, cu plonjoanele lui, pe burtă, lipit de gazon.
E un antrenor, un regizor de piese de teatru, da, dar un antrenor în toată puterea cuvântului. Știu, mâine sau poimâine poate claca. Dar ar fi mare păcat. Pentru că dacă ar reuși, și eu cred că o va face, îi va convinge și pe alții să își asume riscuri, să forțeze un destin pe care fotbalul nostru l-a avut și îl poate recupera, iată. E o cale, asta a lui. Poate mai sunt și altele, și poate mai sunt și alții. Dar, deocamdată, acest om și-a pus cariera în joc și merită aplauze! Dacă reușește, poate fi omul care aduce ploaia.
Dacă nu, măcar a încercat să ne trezească!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER